Merita Citit

Românește, vreau românește!

Tristă. Tocmai am renunțat la programele tv. românești. Aveam cele treizeci și ceva de canale românești de mulți ani. Dar de prea multe luni nu mai am de ce să le deschid. Nu sunt toate roz acasă, știu. Dar măcar erau românești. Acum sunt invadate „fără număr, fără număr,” sau au devenit emisiuni de familie, în care prezentatorii își botează copiii (proprii, sau pe ai altora) cunună, sau participă la evenimente mondene. Știrile sunt dintr-o țară apocaliptică, iar filmele românești transmise, nu doar că datează din epoca de piatră, dar sunt date pe butonul bâlbâit. Aceleași filme revin la intervale destul de regulate.

În schimb pe post de umplutură (sper, mă îndoiesc că sunt chiar urmărite) abundă filme indiene, turcești, chinezești etc.

Iar pentru tipul acesta de rumeguș cinefil nu merită să ating telecomanda.

Tristă. Era o bucățică de Românie la mine în casă, unde reveneam cu regularitate. Iarna trecută, în România fiind, am aflat cu stupoare că lumea nu se mai prea uită la televizor. Instituția motivându-și de fapt existența prin pensionarii neatinși de miracolul internetului și a unui grup restrâns (sper) subcultural, care trăiește intens dramele lui Guță, ori ale lui Leo de la Strehaia.

Televiziunea ar trebui să fie un mijloc de informare al maselor. O voce auzită în țară și lume… Nu poate fi subordonată unui segment minor. Sper din tot sufletul că e minor. Dar dacă vocea asta își pierde autenticitatea?… „Limba noastră-i o comoară, în adâncuri înfundată”… Chiar o fi așa de „înfundată” că au acoperit-o alte graiuri mai „șucare”?
Tristă. De luna viitoare programele românești nu se vor mai auzi (deocamdată) în casa mea. Pentru că nu mai sunt românești. Nu îmi vorbesc despre „iarba verde de acasă,” ci încearcă să deformeze realitatea ce trăiește în sufletul meu și pe care o regăsesc cu drag de câte ori merg la Cluj și de câte ori vorbesc cu cei de acolo.

Televiziunea aduce știri dintr-o Românie – ghetto, rău famată, cu crime, corupție și mizerie, ori dimpotrivă cu familii care trăiesc în opulență, într-un fel de Los Angeles fake, din plastic, plantat în sufletul Bucureștiului de altă dată, cu stele hollywoodiene și sărbători adoptate gălăgios de la toate popoarele, celebrate mai ceva decât țările de tradiție.

Înțeleg conceptul modernismului lovinescian (preluat de la Tarde), care probabil se aplică aici, „civilizație prin imitație”. Dar parcă e prea mult. Prea e tot ghiveciul întregii lumi într-un singur loc.

Ori asta va fi fiind globalizarea și așa se aplică. Nu știu.

România din sufletul meu e autentică, tradițională, cu aromă de cozonac și liliac, cu colinde de iarnă la ferestre și oameni gospodari cu sufletul deschis. România mea e frumoasă și demnă. Eu de acolo vin. De pe dealul Feleacului, mândru și sub soare și sub lună. Și vara și iarna. Unde merele cresc mari, nu se prefac în portocale.

Tristă. Nu mai e nimic românesc în programele internaționale românești, așa că deocamdată renunț. Nu definitiv. Aștept să își revină.

Să fie o zi în care românii să vorbească despre români, românește.

0
Previous ArticleVIAŢA LUI FREUDNext ArticleDe ce a dezamăgit generalul Ignatenko, pe care nici nu îl cheamă Albert
Cand pasiunea devine meserie, poti spune ca esti implinit din punct de vedere profesional. Pasiunea mea pentru lumea virtuala se traduce in creare si dezvoltare de site-uri si portaluri, atat externe, cat si pentru portofoliul intern.
x
Da-mi un "Like":