Hacktivism este un cuvânt englezesc format prin combinarea verbului to hack (aici a ataca un site) şi a substantivului activism (care, în sens larg, înseamnă „a susţine o idee,o cauză, un drept prin diverse manifestări” – recent cuvântul a fost împrumutat şi în limba română). Din punct de vedere semantic, hacktivism înseamnă a folosi un calculator sau orice alt sitem IT, reţea pentru a dezbate şi susţine o cauză politică, promovarea exprimării libere şi a respectării drepturilor umane.
Hacktivismul este considerat de către public a fi transpunerea protestelor şi a oricărei alte forme de rebeliune civilă în spaţiul virtual. Desigur, hacktiviştii au provocat şi destule pagube, însă nu trebuie să îi desconsiderăm în totalitate şi să uităm de lucrurile bune şi de cauza lor: Net Neutrality (pe care şi eu o suţin, deoarece consider că internetul al trebui să fie un loc liber, lipsit de cenzură). În zilele ce urmează, vă voi prezenta un serial referitor la acest „curent” (dacă îi pot spune aşa) în care voi vorbi despre originile lor, scopurile lor, organizaţii, ş.a.
Termenul a fost „inventat” în 1996 de către Omega, membru al unui grup popular de hackeri numit The Cult of the Dead Cow. De-a lungul anilor, acest cuvânt a fost folosit în diferite contexte, fiind adoptat pentru a denumi „crime” din spaţiul virtual sau utilizarea tehnologiei pentru a produce schimbări în plan social sau pur şi simplu pentru a cauza sabotaje în scopuri politice. Atacuri cibernetice motivate politic au fost înregistrate încă din 1989, principalele motive ale acestora fiind: renunţarea la armamentul nuclear, răspunsuri guvernamentale către dezordini la nivel politic local sau decizii ale organelor de justiţie. În ultimii ani, grupări de hacktivişti precum Anonymous au câştigat popularitate în întreaga lume şi au stat în spatele unor atacuri împotriva unor instituţii, organizaţii şi guverne.
Conform unei statistici a atacurilor cibernetice întocmită în anul 2012, hacktivismul este motivaţia principală din spatele acestor atacuri, iar această tendinţă nu s-a schimbat nici în momentul de faţă.
Grupările de hacktivişti profită de tehnologie pentru a perfroma diverse atacuri, însă, există o gamă variată de moduri de a atac cibernetic folosite, dar şi de motivaţii, şi de „unelte”. Acestea sunt responsabile pentru atacurile Dos (denial-of-service = o încercare frauduloasă de a indisponibiliza sau bloca resursele unui calculator), furt de informaţii, breşe de informaţii, „desfigurarea” siteurilor web, typosquatting (atunci când se tastează greşit o adresă web, cel care a scris este redirecţionat către o pagină web şi nu către pagina standard care anunţă scrierea greşită), etc. Convingerea lor principală este că prin folosirea mijloacelor tehnice, se pot atinge aceleaşi rezultate (sau chiar mai bune) ca în cazul activismului social normal.
Reţelele sociale au împrăştiat ideile hacktiviştilor la scară mondială. Recrutarea, plănuirea atacurilor – totul se petrece online, iar numărul de persoane care îţi pot urmări activitatea este practic nelimitat. Un alt factor care a încurajat răspândirea acestui curent este şi criza economică din ultimii ani.
În trecut, adepţii acestei ideologii erau clasificaţi drept terorişti cibernetici – lucru care nu este tocmai exact, deoarece ei nu atacă site-uri (hack-uiesc, cum am auzit tot mai des) cu scopul de a provoca daune civililor sau comunităţilor. Ei nu atacă nici punctele cheie ale societăţii, au un mod de operare diferit faţă de hackerii obişnuiţi iar orice clasificare de acest fel nu face decât să îi dezinformeze pe cei care doresc să înţeleagă acest fenomen.
Până la urmă, în fiecare dintre noi se ascunde un hacktivist: toţi avem nemulţumirile noastre personale şi simţim nevoia de a lupta împotriva lor!
Va urma.